Efectele divorţului asupra copilului variază în funcţie de mai mulţi factori. Printre aceştia putem enumera: vârsta copilului, maturitatea lui intelectuală şi emoţională, reacţia părinţilor la situaţia creată de divorţ sau reacţia prietenilor din grupul de şcoală ori de joacă. Manifestările celor mici în faţa pierderii cauzate de divorţul părinţilor diferă în funcţie de etapa de vârstă la care se găsesc.
Astfel, preşcolarii (cu vârsta între 2 ani şi jumătate până la 6 ani) manifestă adesea, prin comportament, semnele unui puternic stres: mulţi dintre ei plâng, nu vor să respecte regimul alimentar şi de odihnă, manifestă agresivitate în relaţiile cu ceilalţi copii, sunt cuprinşi de sentimente de culpă, întrucât se consideră vinovaţi de divorţul părinţilor.
La copiii cu vârsta cuprinsă între 6 şi 9 ani există o probabilitate mai mare de dezvoltare a unei alianţe protectoare cu părintele perceput în rol de victimă. Aceşti copii sunt capabili să îşi sacrifice propriile nevoi în scopul de a-l ajuta cât mai mult pe părintete vulnerabil.
Puberii, cu vârste între 6 şi 12 ani, sunt supuşi unei puternice presiuni psihice, având sentimente negative faţă de unul sau ambii părinţi. Îşi manifestă furia şi dezacordul faţă de ceea ce se întâmplă prin comportamente precum: minciuna, furtul, negativismul. Aceşti copii sunt marcaţi de diferite tulburări somatice (ex: dureri de cap,dureri de stomac, etc).
Adolescenţii se confruntă cu furie, depresie, vină şi disperare, devin îngrijoraţi cu privire la situaţia materială pe viitor sau îşi încep viaţa sexuală foarte devreme, ca un răspuns individual la divorţul părinţilor lor.
În situaţia în care copilul se simte respins, poate reacţiona la rândul său prin respingerea părintelui care l-a rănit. Totodată, copilul poate folosi respingerea ca pe un mod de rezolvare a problemele personale. Pierderea contactului cu unul dintre părinţi înrăutăţeşte, în unele cazuri, contactele cu familia lărgită, spre exemplu – cu bunicii, fapt care adânceşte suferinţa copilului.
Există dovezi că menţinerea relaţiilor bune între părinţii divorţaţi mai degrabă ajută decât împiedică formarea de noi relaţii cu părinţii vitregi. Deseori însă, părinţii recăsătoriţi tind să rupă definitiv relaţiile cu partenerii anteriori, considerând că ele pot ameninţa stabilitatea noii familii.
Starea fizică şi psihică dereglată de stresul divorţului poate reflecta încercările conştiente sau inconştiente ale copilului de a-şi reuni din nou părinţii. Este evident că un copil bolnav abate atenţia părinţilor de la problemele căsniciei, întrucât ei se vor concentra pe preocuparea faţă de copil. Astfel, în dorinţa de a-şi apropia părinţii, copilul doreşte deseori să rămână bolnav, deoarece ştie că odată ce îşi va reveni conflictul marital poate să reapară.
Copiii sunt afectaţi de divorţul părinţilor chiar dacă nu au o reprezentare foarte exactă despre ce presupune separarea în fapt a acestora. Privarea de prezenţa unuia dintre părinţi poate influenţa în mod negativ dezvoltarea copilului. Deşi ideal este ca o familie să cuprindă doi o mamă şi un tată, în multe situaţii acest lucru nu este posibil. Ceea ce nu trebuie să uite cei doi adulţi este că deşi nu mai sunt parteneri, vor rămâne întodeauna părinţi. Din acest motiv trebuie să se pregătească să gestioneze acest moment de criză în viaţa copilului lor. Comportamentul adecvat situaţiei este esenţial, dar aceasta este o tema pe care o vom aborda într-un materialul viitor.